Cine sunt când scriu nu este cine sunt când programez nu este cine sunt când dansez. Sinele exterior gestionează intrarea realității în percepție, trimițând fiecare fațetă către sub-sinele cel mai potrivit. Un sine nefolosit nu dispare, ci se contopește cu celelalte, ajungând în cele din urmă să bântuie câte un sine paralel.

Asta explică poate de ce câteodată mă uit pe niște cod pe care l-am scris și murmur bulversat “oare ce-a vrut poetul să spună aici?”.

Privesc autist în monitor ca un animal domestic, așteptând blajin să se termine reclama și să văd ce am cerut să văd. Sau aștept să apară bannerul ca să pot să îl închid. Ca și când ar exista un număr magic de expuneri, după fiecare click văd aproape mereu aceeași reclamă, până când simt ceea ce probabil că sunt neuronii mei făcându-și seppuku în grup.

Voi publica, în scopul înveselirii atmosferei pe acest blog, două gânduri. Ele s-au regăsit și pe Facebook, însă aici sunt reproduse cu un plus de diacritice.

Câteodată mă trezesc dimineața (sau în orice caz, într-un moment pe care aleg să îl numesc dimineață) cu un gând care tocmai îmi scapă printre degetele minții. Mi-am propus, pe cât posibil, să le capturez pentru posteritate. Iată deci două gânduri:

Imaginația dimineții glumește cu mine, ca o mare care depune senzații pe plaja percepției și le fură înapoi până să ajung sa le prind.

Universurile posibile se strivesc implacabil de sunetul deșteptării. Cele două alarme sună în tandem și când o dezmierd pe una dintre ele ca să capăt puțin răgaz, cealaltă sună cu reproș, ca și când aș fi înșelat-o.

După ce aștern gânduri ca astea pe ecran simt o nevoie apăsătoare de autoironie.